Salata cu fasole boabe in stil latino

…sau mai de graba in stil “sesiune”. Nu mi-a venit sa cred ce buna a iesit. Pentru salata asta “pe fuga” am folosit o conserva mai alt fel de fasole, adica una in sos de rosii, dulce si foarte aromata. Stilul latino vine de la porumb si feliutele de salam condimentat perpelite bine in ceva picaturi de ulei, chorizo de preferat, dar nici cu unul mai unguresc, papricat bine nu mi-a fost rusine :). Am mancat ca niste sparti salata asta si poate ca am fi putut primi inca un ins la masa, daca burtica nu striga “mai vreau!”. Nu e bai daca nu gasiti fasole in sos dulce de rosii. O jumatate de cana de bulion cu 2 linguri de ulei si o lingurita buna de zahar rezolva problema cu siguranta. Aveti nevoie deci de:

1 conserva fasole alba boabe in sos de tomate
1 conserva porumb
Salam picant, cam cat aveti chef si pofta sa prajiti
1 lingura de ulei pentru prajit
½ ceapa rosie
Un praf de piper

multa pofta la fasolica cu ceapa rosie

1. Amestecam bine cele doua conserve scurse intr-un castron, asta pentru inceput.
2. Taiem rondele de salam picant, subtirele, apoi le prajim intr-o lingura de ulei. Le scoatem pe un prosop de hartie sa le scurgem de surplusul de grasime. Adaugam aceste rondele apoi la salata noastra.
3. Mai taiem felii o jumatate de ceapa rosie, o punem si pe asta sa isi aduca o buna contributie la salata noastra latino, apoi ii mai dam si un praf de piper, sa iutim un pic treaba. Cam asta e bunatatea de salata, sa aveti si voi pofta la ea, ca noi am avut din plin!

Salata de oua – partenera ceaiului de iarna

 

Mancarea asta e grozava! Mama o face mai ales iarna, langa un ceai fierbinte, insa cu o mica diferenta. Noi o sa folosim unt, cu toate ca ea foloseste untura, si mai plusam cu un castravete mare murat, in saramura, nu otet, tot de la ea, ca sa fie completa reteta. Pe paine proaspata ori prajita, salata asta de oua e un sandwich grozav si va sfatuiesc sa o incercati, mai ales ca si gustare intr-o dupa-amiaza plicticoasa si rece.

Pe langa 6 oua fierte tari va mai trebuie:

3 linguri unt moale, la temperatura camerei
1 lingurita sare
1 praf de piper
½ ceapa rosie
1 castravete murat

1. Fierbeti bine ouale si decojiti-le, apoi dati-le pe razatoarea mare.
2. Frecati bine untul, sa se inmoaie, apoi adaugati ouale razalite.
3. Tocati marunt jumatatea de ceapa si castravetele murat, adaugati-le peste salata, sarati si piperati, apoi amestecati bine cu o furculita sa se combine toate cum se cade.
4. Puneti salata pe o felie zdravana de pita, puneti un ceai la fiert si dati-i bataie, pana nu dispare toata din castron!

Iarna si la Marisel...

Cartofi in glazura aromata

 

Propun azi doua mancaruri de vremuri reci: cartofii astia glazurati, aromati si fierbinti, proaspat scosi din cuptor sa mai ridice temperaturile in cadere libera ce ne asteapta in zilele urmatoare, apoi o salata, preferata mea langa o cana de ceai aburind de menta. Prima a fost incercata si aprobata cu pofta de mama, a doua ii apartine, usor imbunatatita. Cartofii astia noi i-am avut in farfurii langa o portie condimentata de mititei, asa ca asta banuiesc ca nu ar fi o idee rea pentru pranzul vostru de maine. Nu e mult de lucru cu ei, cat ii curatati si taiati, in rest mai ca se fac singuri! La 6 cartofi mari va mai trebuie:

4 linguri ulei vegetal
1 lingura buna de boia
1 lingurita si un pic de miere (mama a fost reticenta la asta, insa s-a declarat totalmente incantatat!)
2 lingurite sare
1 lingurita praf de usturoi
½ lingurita piper negru
½ lingurita nucsoara praf
2 lingurite ierburi de Provence

 

1. Curatati si taiati in bucati mai generoase cartofii pentru viitoarea garnitura.
2. Intr-un castron, amestecati restul de ingrediente, grija mare sa dizolvati bine mierea.
3. Turnati sosul obtinut intr-o punga, apoi adaugati cartofii si “masati-i” bine, sa se imbrace cu sos pe toate partile.
4. Rasturnam cartofiorii intr-o tava pe hartie de copt si ii coacem cam 50 de minute la 180-185 de grade Celsius. Grija mare, nu o sa va puteti abtine de la ei si inca sunt fierbinti!!!

 

Frig si iarna la Cluj, numai buna de cartofi fierbinti...

La fel si la Tarnita inghetata...

Spuma de gris cu afine

 

Desertul asta a avut la baza pofta de mousse-ul care am auzit ca s-ar fi strecurat in ultima vreme in vitrina cu deserturi de la Opera, restaurantul ce ne asigura de ceva vreme supica zilnica la munca. Am auzit ca ar fi o chestie delicioasa, spumoasa cu mascarpone, dar pe care nu am apucat inca sa o degust. Asa ca, ispitita fiind de descrierea desertului facuta de Rada si evident constatand lipsa cremei de mascarpone din “vitrina” mea de acasa, am trecut la fapte, inlocuind esentialul cu o baza de lapte, insa cu gris. Am comparat desertul meu cu unul danez prezentat la Craciun de noi, si am ajuns la concluzia ca oricare din cele doua ne poate innebuni. Uite cam ce ne-a iesit:

Pentru 3 cupe de desert (desi le-am dat gata doar doi):

1 cana lapte
2 linguri zahar
1 lingurita esenta de vanilie
½ cana gris
200 ml frisca vegetala de data asta
Afine congelate (cam 9 linguri – 3 de portie)

1. Punem la fiert laptele cu zaharul, vanilia si grisul. O sa fiarba rapid, amestecati in continuu, iar la primul clocot serios, cand budinca e consistenta deja, o luam de pe foc. Trebuie sa continuati sa o amestecati tinand vasul in apa rece, pana se raceste, insa nu de tot.
2. Bateti frisca rapid, nu foarte tare, apoi adaugati jumatate in cratita cu grisul fiert si apoi racit, amestecand pana devine o crema elastica, pufoasa. Abia apoi adaugati restul de frisca, amestecand cu miscari ample, cat sa o inglobati si sa obtineti o spuma de gris.
3. Adaugati cam 3 linguri de afine in crema si inglobatile si pe acestea, apoi cate o lingura in fiecare cupa si impartiti desertul peste fructe. Eu le-am pus semicongelate, scurse de zeama.
4. In final incalziti cam 3-4 linguri de afine 2 minute in cuptorul cu microunde, cat sa fiarba, apoi amestecati-le cu 1 lingura buna de zahar. Stropiti desertul ce siropul cu fructe, si cam asta e spuma de gris cu afine. Noua chiar ne-a placut, avand o textura ciudata, cremoasa si tipica pentru gris in acelasi timp. Cam asta am facut bun azi… poate maine incercam ceva mai serios :).

Rum Crabbie's pt 20 :)

 

De ceva vreme nu am mai facut cocktailuri, desi ocazii am avut. Acu' daca tot am atins 20 de "urmaritori" am decis sa bem in cinstea acestui 20 (cu multumiri tuturor celor ce ne urmaresc,) ca doar asta aminteste de prea multe chestii ca sa fie lasat de izbeliste! Ca la 20 de ani am pus la pamant urmatorul pahar super aromat, iute la propriu si la figurat, dulce acrisor si cu o doza de alcool numai buna sa ma faca sa uit de examenul de Conta ce sta sa imi bata la usa (Rada draga, incep sa cred ca o sa merg pe mana ta, cu "Tanar si ..." nu mai spun mai multe, las profa sa descopere singura restul :D). Intr-un pahar de long drink (au l-am pus in pahar de bere, ca doar are bere la baza) turnam in ordine:

150 ml Crabbie's

60 ml rom Havana Club (parerea mea e ca asta e romul pe care il cautam cu adevarat)

40 ml suc de limeta

apoi garnisim bautura cu 1 felie de limeta, cat sa inveseleasca paharul si consumatorul :).

Am descoperit de ceva timp berea de ghimbir Crabbie's la 330 ml (cam greu de gasit in Auchan, ca nu prea o aduc) si sincer dupa ce ai incercat-o, cu greu mai poti reveni la chestii obisnuite. E o bere slaba de 4% vol alcool insa cu personalitate serioasa! E usor iute, cu aroma distincta de ghimbir, de un auriu-oraj intepator ca intreaga bautura. Nu spun ca cere rom pentru a fi imbunatatita, ca e grozava asa cum e. Un pahar din asta stinge setea si aprinde cheful garantat, cam pentru orice va sta in minte, atat de revigorant e ghimbirul din berea asta! Romul asta e adaugat numai pentru aroma fina ce i-o strecoara, iar sucul de limete pentru a pune pe jar toate simturile si pentru a reactiona si mai bine la intepatoarea bautura. Bun de dat gata!

Budinca "After Eight"

 

Ce face o femeie obosita dupa prima zi de munca in urma unui concediu medical, cand constatata ca nu are loc sa isi puna cana de cafea pe masa de restantele adunate? Ajunge acasa si de nervi, se lasa manipulata, cedand nervos, si da curs intrebarii “Ce faci azi bun, doamna cu blogu’?” Am impresia ca blogul e un motiv numai bun de exploatat de catre unii copii, in special de cei cu varste de +29. Cum solicitarea impune o oarecare doza de razbunare, mi se pare normal ca daca unii prefera vanilia sa primeasca in schimb ciocolata :D! Ca urmare am pus la bataie urmatoarea combinatie de budinca de ciocolata si frisca mentolata, asortata la un pandispan ciocolatiu (evident!). A reusit un desert delicios pentru 2 pofticiosi, potrivit chiar si pentru amatorii de vanilate. Aveti nevoie de:

3 oua
3 linguri zahar
3 linguri faina
1 lingurita rasa praf de copt
1 lingura cacao
Sirop de menta verde Monin
1 plic budinca de ciocolata neagra Dr. Oetker
500 ml lapte
4 linguri zahar, pt budinca
100 ml frisca lichida
2 linguri zahar pt frisca
½ lingurita esenta de menta Dr. Oetker
Colorant alimentar verde (creioane Dr. Oetker)
Frunzulite de napolitana (tot de la Dr. Oetker si jur ca nu m-au platit sastia sa fac reclama!:)) si bomboane de ciocolata pentru decor

1. Facem rapid un pandispan ciocolatiu: frecam 3 galbenusuri cu 3 linguri de zahar, batem spuma albusurile si le adaugam, apoi adaugam date prin sita faina, 1 lingura de cacao si putin praf de copt. Intindem pe hartie de copt un blat subtirel, ca pt o rulada, si il coacem 8 minute la 180 grade Celsius.
2. Cand se raceste blatul de pandispan, decupam cu un pahar cate 3 discuri de portie de budinca si le punem de o parte.
3. Pregatim o budinca de ciocolata conform instructiunilor de pe ambalaj, cu 500 ml lapte si 4 linguri de zahar.
4. Cand budinca de ciocolata e gata, incepem sa montam desertul: pe fundul paharului punem primul disc de pandispan, il stropim cu sirop de menta (numai putin, nu exagerati ca e dulce), putina budinca, iar un disc cu sirop, iar budinca si inca un rand din fiecare, apoi lasam sa se raceasca complet paharele de desert.
5. Batem frisca, adaugand spre sfarsit 2 linguri de zahar, esenta de menta si colorantul alimentar. Punem cate un strat de frisca verde mentolata pe fiecare desert, apoi il decoram cu frunzulite de napolitana si bomboane de ciocolata, asta daca nu avem chiar frunzulite proaspete de menta, si gata! Dam un pic la rece desertul si apoi facem o retrospectiva a evenimentelor ratate la locul de munca pe durata infamului concediu medical…

Punch de portocale

Inca de cand am venit de la targul de Craciun din Viena mi-a fost pofta de o cana fierbinte de punch de portocale. Bautura asta nici nu stii cum e mai buna: fierbinte, direct de pe soba ori racorita la temperatura camerei dintr-un bol elegant de punch. Are origini indiene ca bautura, iar din Anglia s-a raspandit cu repeziciune in toata Europa, cam pe la 1630. Daca la inceput avea ca bautura de baza vinul sau vinarsul, acum punchul modern are la baza mai de graba romul de Jamaica. Noi am incercat varianta nemteasca, cea care are inca la baza vinul (alb sau rosu) si nu romul, si inca cea cu arome de iarna, asa cum l-am baut in fata primariei vieneze, in timp ce ne adanceam in marea de turisti.

Cam 4 pahare obtinem din:
 

1 cana apa
½ cana zahar
7 boabe de ienibahar
7 cuisoare
½ stick de scortisoara
¼ lingurita praf de ghimbir
1 portocala
2 cani vin alb dulce

1. Punem la fiert o cana de apa cu zaharul, cuisoarele, ienibaharul, scoartisoara, praful de ghimbir si coaja rasa in stil Ryan Gosling in Crazy, Stupid Love de la o jumatate de portocala (adica nu pe razatoare mica ci fasii lunguiete). Fierbem siropul 5 minute, apoi il luam de pe foc si ii punem capac, sa infuzam mirodeniile.
2. Cand siropul s-a racit, dupa vreo 15 minute, stoarcem sucul de la portocala si il adaugam in sirop.
3. Strecuram siropul pentru punch intr-o craticioara curata, adaugam 2 cani de vin si punem punchul obtinut la infierbantat (grija din nou sa nu fiarba ca e cu vin, doar sa devina fierbinte!). Il punem in cani ornate cu felii de portocale si scortisoara intreaga, ori il punem intr-un bol “fancy” si il servim cu ajutorul unui polonic excentric de sticla, dupa care asteptam sa-si faca aparitia Ryan, poate asa iese coaja rasa mai apetisanta…

57. Hummus

 

Pe cat de simpla si satioasa e mancarea asta, pe atat de controversate si disputate sunt originile sale. La cat s-au straduit libanezii sa si-o asume cu dovezi si acte in regula, as inclina sa cred ca ar fi de drept sa spunem ca e a lor. Insa e un fel intalnit in mai toata lumea araba, iar datorita faptului ca in engleza denumirea i se trage de la turci, vom incadra hummusul la categoria Turcia, cu ceva strangeri de inima, totusi. Pasta asta (a oricarei natii o fi ea) e o bunatate vegetariana cu mari valori nutritive si ar fi pacat sa fie lasata la o parte, acum ca am descoperit-o ca fiind delicioasa si usor de pregatit. Ce e mai deosebit dar usor de procurat, e pasta tahini, o pasta lipicioasa de susan. O gasiti la Auchan cu siguranta si nu e cel mai scump condiment pe care sa-l fi procurat vreodata. Are un gust aparte si merge de minune in combinatie cu nautul. De curiozitate o sa incerc si un desert cu pasta, daca tot am luat un borcan (ca asa vine, la borcane de 450 g). Nu mi se pare ca are consistenta untului de arahide, asa cum se zice in general, fiind mai lichida si astringenta, insa daca vreti, asta e cea mai apropiata asociere pe care i-am gasit-o si poate pe undeva, ca aroma ar fi halvaua din seminte de floarea soarelui.

Obtineti un castron de hummus (cam cat o portie serioasa de salata de vinete) din urmatoarele:

250 g naut uscat sau 3 cani de naut fiert si scurs
½ cana zeama in care a fiert nautul
2 catei usturoi
4 linguri zeama de lamaie
1 lingurita sare
4 linguri ulei de masline
1 ½ linguri tahini

1. Daca folositi naut uscat, trebuie clar pus la inmuiat de cu seara, pe a doua zi. Dimineata ii schimbati apa si il puneti la fiert, 1-2 ore, dupa care il scurgeti. E la fel procedura ca si in cazul oricarui fel de fasole boabe, fierbeti-l fara sare (eu am fiert un pachet de 500 g si din jumatate am facut o iahnie de mai ca ne-am batut de la ea). Il scurgeti apoi si pastrati cam ½ cana din zeama in care a fiert. Daca folositi conserva, va trebuie cam 2 conserve. 3 cani de naut fiert in casa cantaresc cam 550-600g, deci cam asta e calculul (scurs de apa).
2. Cand s-a racit, il pasam cu un robot sau ce mai aveti voi prin bucatarie, ideea e sa obtinem o pasta cat de fina. A mea nu a fost extrem de fina, insa a fost numai buna, nu am considerat ca ar mai fi trebuit data prin vreo sita sau ceva de genul asta.
3. Pisam usturoiul si il frecam cu lingurita de sare, zeama de lamaie si uleiul de masline, apoi impreuna cu sosul/pasta tahini il punem peste nautul pasat. Nu mai ramane decat sa omogenizam bine pasta, sa o asezam intr-un castron si sa ii ridicam un inel. In mijlocul lui mai punem 1-2 linguri de ulei auriu de masline, pudram putina boia de ardei cum se face in unele locuri, si gata! Merge de minune cu lipie sau paine prajita si e un aperitiv de zile mari, sau dip pentru cipsuri daca vreti. Numai bine!

56. Salzburger Nockerl – piscuri pufoase si dulci

 

Am ramas cu un mare regret (de fapt doua) in urma unui concediu petrecut in orasul de basm, Salzburg. Regretul de care vorbesc aici e un minunat desert local, celebru in toata lumea pentru forma, textura si gustul inconfundabil. Am ratat acest desert in orasul de vis al lui Cristi, asa ca multa vreme m-am framantat cam cum sa il pun in practica. Nu mi-a reusit din prima incercare asa ca a fost nevoie de ceva munca si multe retete puse cap la cap pentru a obtine desertul in forma sa ideala. Cu ceva munca in plus si nervi din belsug, am reusit in final sa ajungem la o combinatie optima privind piscurile  de albus stropite cu izvoare de zmeura si ninse cu vanilie. Are si poveste: se spune ca e opera concubinei Salome Alt, a Arhiepiscopului Wolf Dietrich von Raintenau la inceputul secolului al 17-lea. Se presupune ca reprezinta delurile din jurul orasului: Gaisberg, Moenchsberg si Nonnber, iar zaharul praf, evident zapada de pe acele varfuri. Desertul e cred al doilea cel mai rapid din seria europenelor, dupa iaurtul cu miere din Grecia :), asa ca nu ezitati sa il faceti, mai ales ca nu e nevoie nici de cine stie ce materiale. Pentru 2 persoane si un vas termorezistent rotund va trebuie:

5 albusuri
2 galbenusuri
1 lingura rasa de faina
1 praf sare
3-4 linguri de zahar
Coaja rasa de lamaie (1 lingurita buna)
Unt pentru uns forma
Dulceata de zmeura
Zahar praf vanilat

1. Frecam 2 galbenusuri cu putina faina si coaja rasa de lamaie.
2. Cand albusurile au ajuns la temperatura camerei, le batem cu un praf de sare, pana obtinem o spuma tare; adaugam apoi, continuand sa batem cu mixerul cate o lingura de zahar, pana la 3-4. Trebuie batuta spuma asta cat mai tare, deci cu putina rabdare.
3. Ungem vasul cu putin unt si incalzim cuptorul la 185-190 de grade Celsius.
4. Amestecam pasta de galbenus cu o lingura buna de spuma de albus, omogenizam compozitia asta, apoi o adaugam cu grija peste spuma. Amestecam cu o spatula sa obtinem o spuma fina, dar care sa ramana tare.
5. Incercam sa formam piscuri de spuma in vasul termorezistent, apoi dam totul la cuptor cam 15-17 minute, cu caldura de jos distribuita doar.
6. Cand Salzburger nockerl-ul e aramiu, il scoatem din cuptor, il pudram cu zahar praf vanilat, apoi ii dam si niste izvoare din dulceata sau sos de zmeura, cat sa fie mai apetisant, si il servim imediat! Simplu, delicios si plin de vise…

…vise legate de un alt concediu aproape perfect! Pot sa spun cu mana pe inima ca orasul Salzburg m-a fascinat! Pentru mine e chiar mai atragator decat Viena. In iunie cand am fost noi, orasul era mai mult decat accesibil, nu atat de ticsit de turisti ca si concurenta din capatul celalalt al Austriei, insa cu o vreme la fel de capricioasa ca a Londrei. Nu cred ca am petrecut vreun concediu mai ploios si rece la inceput de vara decat cel din Salzburg. Din prima pana in ultima zi nu avut parte decat de o ploaie groaznic de mocaneasca, interminabila, marunta si deranjanta. Ciudat cum intr-un cuplu gusturile pot sa difere atat de mult: pentru mine vremea aproape a stricat intreg concediul, pe cand pentru Cristi orasul asta ramane unul dintre cele mai frumoase si concediul unul pe placul lui. Daca e insa sa judec “la caldura” lucrurile, dand la o parte perdeaua continua de ploaie, sunt insa nevoita sa ii dau dreptate: orasul mi-e viu in minte chiar si dupa 2 ani si jumatate.  La stradutele sale inguste si elegante imi zboara gandul cand spun “Austria”, si nu la cladirile reci si perfecte ale Vienei pe timp de vara, la magazinul lui Mos Craciun in miez de iunie, la unul din cele mai primitoare palate austriece si cea mai vesela gradina cu putinta. Nu pot decat sa imi inchipui cat de minunat poate fi in vreme de iarna acest oras, asa ca va las cu el asa cum l-am vazut intr-un inceput timid de vara.

Vederi de pe Kapuzinerberg ale Festung Kohensalzburg si ale orasului

 Magazinul lui Mos Craciun...

 ...si al Iepurasului

 Residenzstadt

 Din nou orasul, din partea opusa, din Cetate

 Biserica Ursulinelor

 Muzeul jucariilor pentru Cristi...

 ...si pentru Cristina

 Palatul si gradinile Mirabell

 Trick Fountains in minunatele gradini ale Palatului Hellbrunn

Si evident, intoarcerea acasa...

Un mecanism bazat pe curgeri de apa, o adevarata incantare atat pentru cei mici cat si pentru cei mari. Salzburg, deci!

55. Piatto Montano – direct din Dolomiti

 

Ce poti sa faci intr-un concediu medical? Reformulez: ce poti sa faci intr-un concediu medical pe motiv de groaznica, dezgustatoare si perversa varicela? Cam un singur lucru: trandavesti cat e ziua de lunga, te zbati intre plapume si paturi sperand sa te trezesti din cosmarul bolilor copilariei intarziate si mai visezi (atunci cand atipesti exact pe acel petic de corp pe care inca nu ai zarit o punguta rozalie si plina de apa, gata sa trezeasca in tine cele mai aprige si tipic romanesti injuraturi) la drumetiile in care mancarimile de spate erau cauzate strict de soarele mult prea arzator si lipsa cremei protectoare. Punand in aplicare procedura prezentata, am dat frau liber amintirilor culinare si am ajuns la una mai “din topor”, mancare adevarata, un platou de bunatati montane, pe care l-am reprodus (cu toate fortele adunate si cateva pastile de Centrum multivitamine si Paracetamol) cat de bine am putut, pentru a va arata cam ce se mananca prin Dolomiti. Asta e un “Piatto montano” pe care majoritatea restaurantelor il servesc in zona asta. Noi am descoperit bunatatea de platou intr-un restaurant mic dar vesel (“pan e coperto” nedeclarat a fost si mai vesel, dar ii iertam pentru bunatatile puse pe masa) la cativa km de minunata si exorbitanta Cortina d’Ampezzo. Va prezint intai platoul montan a la Dolomiti, dupa care trecem la zona Val Gardena, una din cele mai frumoase colturi de natura salbatica pe care le-am vazut.

Platoul asta e de fapt o masa plina si completa: are carne, branza, ciuperci si mamaliguta, cam tot ce iti trebuie intr-o drumetie serioasa, si la cum arata muntii in partea aia de lume, zau ca e nevoie de toate caloriile de care poti dispune. Trebuie sa va miscati destul de rapid daca vreti sa aveti toata mancarea calda in farfurie, dar mai toate elementele platoului se pot reincalzi, asa ca nu va pune probleme serioase felul asta de mancare.

Pentru 2 persoane aveti nevoie de:

300 g carne tocata (eu am folosit de pulpa de porc si tot asa am mancat si in excursie, desi pe Internet am gasit si variante cu carne de vita)
1 lingurita sare
½ lingurita busuioc
Piper
500 g ciuperci (am folosit Champignon, dar varianta originala are la baza “funghi porcini” – adica hribi)
1/2 lingurita rasa de cimbru uscat
Sare si piper
Ulei de masline pentru calit ciupercile
1 cescuta apa si 1 lingura de faina alba
4 felii telemea de vaca
200 ml smantana dulce
75 g parmesan ras
1 lingura cascaval ras
Putin piper
1 cana apa
60 ml faina de malai

1. Incepem cu sosul de ciuperci, nu de alta dar asta ia cel mai mult timp. Curatam ciupercile de picioruse si pielite, apoi le feliem. Le punem la calit in putin ulei de masline, apoi adaugam in timp ce fierb in suc propriu sare si piper dupa gust, plus ½ lingurita cimbru uscat. Cand ciupercile sunt facute (cam in 10-15 minute maxim) adaugam 1 lingura de faina dizolvata intr-o cescuta de apa rece, si mai lasam sosul la fiert cat sa prinda consistenta, sa se ingroase putin, apoi il punem de o parte.
2. Pregatim chiftelutele pe gratar: astea nu am crezut ca or sa imi reuseasca, insa m-am inselat. Sunt delicioase, au mai de graba gust de gratar aromat, exact asa cum le-am mancat in Italia. Scurgem bine de apa carnea tocata, apoi o amestecam cu 1 lingurita sare, piper si ½ lingurita de busuioc uscat (1 lingurita proaspat tocat). Framantam bine carnea, formam apoi chiftelute potrivite, le aplatizam si le prajim cu rabdare intr-o tigaie-gril unsa cu o pensula cu ulei. Cele din Italia au fost cam rozalii in interior, asta pentru ca nu am cerut eu atunci sa fie mai patrunse. Acasa le-am rumenit ceva mai mult si au fost perfecte. Cand sunt gata, le punem de o parte.
3. Punem la fiert 1 cana de apa cu 1 lingurita de sare, iar cand apa clocoteste pregatim mamaliguta adaugand 60 ml faina de malai, amestecand bine cu un tel, sa nu avem cocoloase, apoi o dam la o parte.
4. Punem la infierbantat smantana intr-o craticioara, apoi adaugam parmesanul, casul si piperul negru, topim tot si gata sosul de branza.
5. Nu mai ramane decat preferata mea, branza telemea la grill. O minunatie, asta daca nu e una seaca, asa ca grija la ce alegeti. Sa nu fie nici prea apoasa si moale, ca atunci e dus efectul. O punem 2 minute la grill, direct dupa chiftele, sa prinda niste dungulite maronii si gata! Putem monta platoul!
6. Asezam frumos vreo 3 chiftele, cate doua felii de telemea la grill, o lingura buna de mamaliga si sosul de ciuperci, iar peste telemea sosul de cas. O masa completa, gustoasa, ca de la munte, cu tot ce are el mai bun! Buna mancarea asta din Dolomiti!...

Si acu’ sa vedem cam de pe unde vine Piatto montano asta: dintr-un peisaj ireal, care iti taie respiratia in orice anotimp, dintr-o lume bruta, pastrata inca si protejata de mana omului, care inca mai stie aici sa o aprecieze, sa nu o despadureasca, sa nu o ucida putin cate putin. De ce isi pastreaza oamenii astia natura in felul in care o fac – un fel atat de diferit de al nostru? Poate penru ca au descoperit ca turistii vin si cheltuie bani cu nemiluita pentru cateva zile de petrecut in natura dura si neatinsa si nu pentru trunchiuri batjocorite de copaci? Pentru ca au descoperit ca se pot asfalta drumuri si in creierii muntilor? Pentru ca le plac catararile cu bicicleta si pe drumuri decente considerand ca e suficient efortul depus si daca nu e necesar sa ocoleasca gropile si baltile de noroi? Ori poate pentru ca au constatat ca pensiunea lor se umple mai repede (chiar daca e mica si rustica pana la definitie) daca privelistea de dincolo de perdelutele cochete respira o natura curata, demna si inaltatoare? Cam asta am constatat noi intr-un august cu vreme buna si prieteni dragi. Am facut o excursie de o zi ce a vizat in principiu Val Gardena si Cortina d’Ampezzo. Din Ponti Gardena am trecut printr-o serie minunata de statiuni ca Ortisei,  Santa Cristina Valgardena (trebuia sa o vad!), Selva Gardena, ca apoi sa fim uimiti de Passo di Sella (2244 m), Passo Pordoi (2239 m), Cinque Torri si in final rafinatul Cortina d’Ampezzo. Nu pot sa spun decat ca aici sportul se imbina cu luxul prohibitiv, ca vitrinele abunda in blanuri scumpe inca din august iar doamnele de 50+ isi etaleaza tatuajele pe bronzul caramel asortat la botoxul de rigoare. O lume ciudata, in care artificialul a stiut exact in ce masura sa patrunda, in maniera in care natura a ramas nestanjenita si in consecinta apreciata si mai mult de turisti. Bizar? Poate doar pentru Carpatii nostri unde doar stanca ramane dezgolita, nu si umarul fin al unei doamne cochete ce nu mai gaseste placere in a se etala intr-un cadru compromis…

Pentru imagini troienite:

http://www.valgardena.it/en/

 

 

Pe langa Ponte Gardena...

 ...spre Val Gardena

 La Passo di Sella

Sa ne amintim...

 

 

Aici unii au avut mai putin rau de inaltime si deci avem si fotografii :)

Deasupra lumii

 Cinque Torri

 Relaxare...

 ...si Cortina d'Ampezzo in sfarsit...